carp

     Cât ne costă trufia

     „Chiar ai nevoie de maşina asta? Nu. Dar o vreau!”, ne spune o reclamă recentă. Cam aşa s-a întâmpla şi în cazul celui de-al doilea viloi al domnului Cărăuşu: chiar ai nevoie de viloiul acesta? Nu, dar îl vreau. Şi întrebările pot curge în aceiaşi notă în privinţa celei de-a doua, a treia sau a nu ştiu câta maşină, amantă, soţie etc.

     Am ajuns unde am ajuns pentru că unitatea de măsură a trufiei (ca să nu zic prostiei) devenise mărimea anvelopei. Cu cât roţile maşinii tale sunt mai mari, cu atât eşti mai tare pe piaţă. Vreţi să vă destindeţi? Să vă convingeţi că totuşi, mai aveţi o şansă? Faceţi o plimbare prin mărginimea oraşului. Eventual, luaţi-o de la Cornul Vânătorului, la pas, pe noul drum ce duce spre Găvana. O să aveţi mai multe revelaţii, dar cea mai mare va fi că veţi înţelege în sfârşit, de unde vine criza şi, lucru la fel de important, că mai aveţi o şansă. N-ar fi fost nimic de comentat dacă s-ar fi păstrat simţul proporţiilor. Adică fiecare dintre hârciogii ăştia să-şi fi construit doar atât cât să aibă un confort mai mult decât decent. Aţi fost în super market-uri de sărbători şi aţi văzut cum se uitau unii în coşul dumneavoastră? Să vadă ce-aţi luat, ca să ia şi ei. Cam aşa ceva s-a întâmplat şi la nivel macro (a se înţelege, de mare furt). Competiţia ce s-a declanşat a stârnit nebunia. Care creştea exponenţial cu averea. Normal că n-avea cum să se compare vila cu 18 camere a unui umil comerciant ca domnul Cărăuşu, cu vila unui asfaltator, ca să nu mai spun a unui ministru. E ceva de neînchipuit, domnilor. Vă mai amintiţi vilele de protocol ale lui Ceauşescu, atât de mult hulite de noi prin anii ’90? Comparate cu ce vedem astăzi, cine este nebunul?

     Nu mai zic de cele din perioada interbelică. Ionel Brătianu avea bani la vremea aceea suficienţi să mai construiască un oraş ca Piteştiul de atunci. Mergeţi la vila Florica de la Ştefăneşti ca să puteţi avea un termen de comparaţie onest, la ceea ce veţi vedea pe noul drum de centură spre Găvana. Asemenea monstruozitate au bineînţeles un preţ. Cam 30% este preţul corect, adică exact cât l-ar fi costat pe domnul Cărăuşu să-şi facă o casă decentă, să zicem cu şase camere, bucătărie, etc. Diferenţa de 70% i-a asigurat-o sistemul (furtul, evaziunea fiscală, preţuri umflate), mă refer la restul de douăsprezece camere, două piscine , etc. Tot aici sunt şi banii dumneavoastră domnilor. Bani pe care în mare parte i-aţi împrumutat şi pe care va trebui să-i daţi înapoi, dublu s-au chiar mai mult. În acest sens, criza are partea sa bună. Preţurile sunt mari, dar pe termen lung se va însănătoşi sistemul. Nu numai nea Gică e îngrijorat pentru că economiile familiei cu care îşi plătea ratele s-au evaporat, iar „afacerea” cu maşina lui Nicuşor s-a dovedit o mare catastrofă, pentru că e în mare pericol chiar apartamentul în care locuieşte şi cu care au girat împrumutul. Dar şi domnul Cărăuşu a dat-o în bară! Vânzările nu-i mai merg, cu toate că o ţine de la o vreme din reduceri în reduceri (are de unde, de la 300% jos). S-a trezit şi el odată cu criza cu o gaură-n buget care creşte vertiginos. Ca şi nea Gigi, şi el îşi face griji pe viitor, luând în calcul chiar falimentul. Ba, îl bate gândul să vândă un viloi (şi nea Gigi are probleme cu maşina lui Nicuşor, ar vrea să o vândă, dar nu ia un preţ bun), dar nu i-o cumpără nimeni. La întrebarea ce stă pe buzele tuturor, ce ar fi trebuit să facem, nea Gigi răspunde cu năduf: ar fi trebuit mai multă smerenie, domnilor! Da, smerenie, e adevărat! Dar cât de greu e să fi smerit. Sandu Tudor , viitorul monah Daniil, a trebuit să cadă cu avionul personal în 1945 de la peste 2000 de metri ce avea să se facă praf, iar el să nu aibă nici o fractură. În timp ce cădea, a mai avut timp să promită Domnului că, dacă îl va salva, va dona la săraci imensa sa avere şi se va călugări. Lucru care s-a şi întâmplat. Numai că, domnul Cărăuşu şi alţii ca el, au căzut din păcate doar în cap. La bună vedere.

Cornel CARP

     A condamna numai pe cei aflaţi la putere pentru ceea ce se întâmplă în România în momentul de faţă este fie prostie, fie rea intenţie. Semnele crizei pe plan mondial au apărut de cel puţin patru ani. Semnalele de alarmă s-au tras dar nimeni nu a luat măsuri. Nici chiar state ca Germania, Anglia, Suedia, Olanda, cunoscute ca extrem de riguroase în ceea ce priveşte echilibrele economice, ceea ce mă face să cred că e ceva necurat la mijloc. Vom trăi şi vom vedea care va fi reacţia mai marilor Uniunii Europene la intenţia acestei creaturi nevăzute, evadată parcă din laboratoare S.F. de a ataca zidurile încă umede ale cetăţii europene. Dacă ţări precum Spania, Portugalia sau Irlanda de Nord se clatină, ce să mai zicem de România noastră unde, după trista experienţă a zeci de caritasuri care au fraierit de bani milioane de români se mai găsesc şi astăzi unii dispuşi să pună botul la şmecheri care promit excursii în Spania şi saci cu bani la nivel de pleaşcă. Doar no-ţi fi vrut să fi avut noi liderul providenţial care, cu un deceniu în urmă să fi tăiat în carne vie şi să fi spus: fraţilor, trebuie strângem cureaua! Hai să fim serioşi! Aplicându-se cu succes noua lege economică descoperită de aprozariştii deveniţi peste noapte mari manageri ai economiei naţionale, adică „la preţuri umflate, salarii umflate” se găsise, în sfârşit secretul pietrei filosofale. Toată lumea era fericită, de la amărăşteni la marii mahări. Talpa ţării s-a trezit dintr-o dată întrebată de sute şi mii de voci mieroase: vreţi bani? Şi cine n-ar fi vrut bani! Mai ales nemunciţi? Nemunciţi când îi luai, că după aia… Şi uite aşa şi-a luat nea Gică plasmă şi a dus la ţară hardughia aia pe tranzistor, a înlocuit maşina de spălat veche cu una cu 35 de programe (cu toate că foloseşte numai patru), a dat jos colţarii de pe vremea lui nea Nicu şi şi-a pus termopane la balcon, în timp ce doamna Geta şi-a tras şi ea un mic procent din împrumut pentru haine şi pantofi. O să ziceţi, păi ce, n-avea şi el dreptul la un trai decent? Ba da! Dar cu ce preţ? În majoritatea cazurilor dublu, dacă nu mai mult. Ba mai mult, Nicuşor, fiul, îşi doreşte o maşină mai bengoasă, să fie şi el respectat de lume. Până în douăzeci de mii de euro. Trebuie ajutat, a zis nea Gică. Ce vremuri! Într-o săptămână banca a virat banii, încă două şi minunea s-a produs: în spatele blocului a apărut o maşină adevărată încât şi invidioşii îl bat pe umăr pe nea Gică: asta da maşină! Ea costă cu tot cu dobânzi şi comisioane vreo patruzeci de mii de euro, dar lasă, că ne descurcăm noi! Mulţumirea ce-i învăluie sufletul ca o arşiţă dogorâtoare când îl vede pe Nicuşor cât de mândru e, nu i-o poate lua nimeni lui nea Gică. Asta, la nivel micro. La nivel macro , domnul Cărăuşu (nume absolut imaginar, ca şi celelalte, de altfel) după ce a făcut la greu Turcia, a început să vândă drujbe şi alte unelte de gen. Şi, ca toţi ceilalţi, le lua la un preţ şi le vindea de trei ori mai mult. Putea să le vândă şi de zece ori mai mult că statul n-avea treabă. Nu se bagă pentru că, nu-i aşa, de aia era economie de piaţă, să regleze preţurile pe baza raportului cerere şi ofertă. Numai că raportul n-a funcţionat. Pe măsură ce creştea cererea, în loc să scadă preţurile, ele creşteau. Exact pe inversul legilor economice. Lucru care l-a învăţat până şi nea Gheorghe în piaţă. Vede că varza lui are căutare, în loc să-i scadă preţul ca să vândă mai multă, imediat îl dublează. Iar când mulţimea s-a poticnit, nemaiavând bănuţi, le-au sărit băncile în ajutor: aveţi nevoie de bani? Vă dăm noi! Reclamele, de la timida „titan ice” de acum douăzeci de ani sunt din ce în ce mai ingenioase şi eficiente. Şi, dacă poţi scoate milioane doar cu buletinul, de ce să nu-ţi permiţi şi tu o plasmă de la domnul Cărăuşu? Fericiţi amândoi? Fericiţi. Domnul Gigi că are şi el plasmă, domnul Cărăuşu că şi-a terminat al doilea viloi. Repet, a condamna pentru situaţia în care intrăm (sesizaţi nuanţa, nu?) numai pe cei aflaţi la putere este o inepţie. Toată clasa politică este vinovată. Nu e loc acum de o analiză în detaliu. De ce nu s-a strofocat opoziţia acum doi ani, când jumătate din ea era la putere, iar cangrena apăruse deja. Să fim serioşi. Cine-i deştept, intră acum în politică. Pentru că, după cum se împute treaba, vor fi locuri destule nu peste mută vreme. La bună vedere.

Cornel CARP

V. Dansul pinguinului. În loc de concluzii (I)

Fiţi atenţi la următoarea fază: un miting sindical desfăşurat cu două-trei săptămâni în urmă. Deşi vremea e caniculară, sunt adunaţi în piaţă aproximativ zece mii de oameni. Pe scena ticsită cu boxe de toate mărimile apare un lider sindical care strigă: „Atenţie!” Rumoarea mulţimii continuă. Acesta nu se dă bătut: „Atenţie! Atenţie! Vă rog să fiţi atenţi!”. În sfârşit, se face puţină linişte. Şi, după câteva secunde răsună în boxe „dansul pinguinului” în varianta adaptată, ştiţi dumneavoastră, acela cu „Boc! Boc! Boc!”. Mulţimea huiduie copios. Stau şi mă întreb dacă nu cumva „dansul pinguinului” a fost fabricat de băieţii deştepţi în laboratoarele de la Cotroceni. Aceasta pentru a pune sub semnul derizoriului şi băşcăliei orice formă de protest faţă de deciziile Puterii. De altfel, de douăzeci de ani tot trăim în zodia aceasta blestemată a băşcăliei şi derizoriului. Vă mai amintiţi de primul parlament al ţării, aşa numitul C.F.S.N., când, oricine încerca să abordeze o chestiune importantă era luat la mişto de cel care pe timpul revoluţiei „se făcea că lucrează”? Între timp a devenit acerb critic al acelor vremuri. Vă mai amintiţi de Antonie Iorgovan, Dumnezeu să-l ierte, „Părintele Constituţiei”? Ce limbaj academic „de Dâmboviţa” folosea ori de câte ori era nevoie? Vă mai amintiţi de Caritas ? Cum s-au îmbogăţit şmecherii pe spinarea fraierilor? Atunci, pe fraiereala aia s-a născut, cred, noua clasă politică. Scriau ziarele că veneau sacii cu bani de la Parlament seara şi plecau dimineaţa de opt ori mai mulţi. Ce l-a împiedicat pe Ion Iliescu, preşedintele ţării de atunci, să oprească acea mascaradă de rang naţional, în urma căreia au rămas pe drumuri zeci, poate sute de mii de români. N-a făcut nimeni o statistică a sinuciderilor în perioada Caritasului, cred că s-ar fi constatat mari surprize. Oricum e o perioadă extrem de generoasă pentru viitorii cercetători în domeniile istoriei, politologiei, sociologiei şi, de ce nu, neuropsihiatriei.

Politica economică de tip struţo-cămilă, sau cum zice românul, nici cal, nici măgar, de sorginte liberală, a devenit politică de stat. Experienţa celor două războaie mondiale, când, de fiecare dată, pentru refacerea economiilor distruse, statul a fost nevoit să intervină (chiar liberalii au fost nevoiţi să renunţe la vechea lor doctrină, ce interzicea intervenţia statului în economie) pentru a coordona eficient refacerii economiilor distruse de război, n-a contat.

Cu atât mai mult se impunea acest lucru după decembrie ‘89, când, deşi situaţia nu era nici pe departe comparabilă cu ce a urmat după cele două conflagraţii mondiale, se prefigura un furt uriaş, ce depăşea cu mult graniţele naţionale. Nu s-a vrut pur şi simplu să fie aşa. Ba mai mult, „emanaţii” spuneau: pentru ce am mai făcut revoluţie, să dirijeze în continuare tot statul economia ţării? Să lăsăm să funcţioneze liber principiile economiei de piaţă! Şi au început să funcţioneze: un televizor ce costa la producător, să zicem, 100 de dolari, importatorul îl vindea cu 200, angrosistul cu 250, în timp ce detailierul cu 300. dacă un sac de ciment costa 100 lei, ajungea la cumpărător 400-500 lei. Aşa s-au făcut profituri uriaşe de cei care „au putut”. Aprozarişti, benzinari, umili funcţionari ai statului, dar şi foşti securişti, nomenclaturişti şi alţi profitori ai regimului comunist, au devenit peste noapte noii amploaiaţi acoperindu-şi deficitul de inteligenţă, cultură şi nu în cele din urmă bun simţ, prin viloaie cât blocul, maşini a căror valoare era umflată cu tupeu de producători deştepţi ce ştiau foarte bine să speculeze prostia şi îngâmfarea şi un trai cu adevărat nesimţit. Valori acumulate legal si nelegal în baza politicii promovate de reprezentanţii grupurilor de interese au rupt definitiv echilibrul şi aşa fragil al societ ăţii româneşti. Ei bine, trebuia odată şi odată să se spargă buboiul. A venit momentul scadenţei, domnilor. Din nefericire, nota de plată va fi achitată, după cum vedeţi, tot de cei mulţi. Pe săptămâna viitoare, că am multe de spus.

Cornel CARP

IV. Consecinţele crizei asupra României

Tot ce reuşiseră să agonisească românii într-o perioadă cât de cât de fructuoasă după război, s-a risipit ca un nor de aburi. Toate speranţele ce izvorâseră în urma realizării idealului secular al românilor, un stat naţional şi unitar, s-au năruit în câteva luni, au devenit o utopie. Toată munca de bună credinţă a unui popor care crezuse că, în sfârşit, i-a pus Dumnezeu mâna în cap, s-a dovedit a fi în zadar. Sistemul economic de tip neoliberal, constituirea României ca o verigă a economiei internaţionale, dependenţa ţării de marea finanţă mondială şi alţi factori au reprezentat fisurile prin care a pătruns depresiunea, devenind devastatoare cum numai apa şi focul o pot face, atunci când scapă de sub controlul omului. Deşi se făcuseră eforturi remarcabile pentru dezvoltarea unei industrii naţionale puternice, agricultura rămânea în continuare ramura predominantă: în 1930 78% din populaţia activă a ţării lucra în agricultură. Guvernele liberale şi chiar cele ţărăniste de după război, deşi nu au ocolit sectorul agricol, au fost preocupate mai mult pentru dinamizarea industriei, fapt ce a făcut să se menţină o stare înapoiată atât din punct de vedere al tehnologiei folosite, cât şi al forţei de muncă. Aceste carenţe au făcut ca efectele crizei în sectorul agricol să aibă cele mai mari proporţii. Scăderea masivă a preţurilor la produsele agricole a ruinat întreaga ţărănime, influenţând economia naţională pe ansamblul ei.

În industrie, semnele crizei de supraproducţie au apărut încă din anul 1928, în special la cărbune, ciment, sticlă, cherestea, ţesături şi diverse produse alimentare. Încetinind desfacerea mărfurilor, industriaşii au făcut apel a credite, sperând într-o redresare rapidă. La mijlocul anului 1929 criza s-a dezlănţuit cu violenţă cuprinzând pe rând toate ramurile economiei. Scăderea preţurilor, determinată de reducerea consumurilor a alimentat creşterea stocurilor nevândute urmate de reducerea producţiei, înmulţirea numărului falimentelor, scăderea cursului acţiunilor şi bineînţeles, şomaj. De exemplu, în perioada 1928-1938, pe ansamblul industriei, producţia a scăzut cu 42,3%. În aceste condiţii, au rezistat mai bine marile întreprinderi, ceea ce a dus la ruinarea celor mici şi mijlocii. Sunt asemănări cu ceea ce se întâmplă acum? Sunt. Să mergem mai departe, să vedem ce măsuri s-au luat pentru combaterea crizei. Una dintre acestea a vizat realizarea de economii de capital constant, prin reducerea investiţiilor, a cheltuielilor pentru protecţia muncii sau utilizarea de mână de muncă ieftină. Atât statul cât şi patronii au scăzut drastic salariile, s-a proiectat pe scară largă şomajul tehnic, săptămâna de lucru incompletă, prelungirea duratei zilei de muncă. Sunt binecunoscute cele trei „curbe de sacrificiu” aplicate în această perioadă care au însemnat, de fapt, scăderi drastice de salarii. La noi se aplică prima… În treacăt, fie spus, toate trei au însumat scăderea cu peste 40% a salariilor. Deci, mai e loc…

Scăzând salariile, a scăzut consumul, criza hrănindu-se din criză, cum am mai spus. Atunci, ca şi acum, cei care au suportat cel mai drastic consecinţele crizei au fost oamenii de jos. Nemulţumirea acestora a atins uneori cote foarte tensionate, transformându-se în violente mişcări de protest. La început a fost greva minerilor de la Lupeni, în 1929. În 1933 nemulţumirile au izbucnit cu şi mai multă putere la Atelierele C.F.R. Griviţa din Bucureşti. Guvernul ţărănist convins Alexandru Vaida Voevod redusese salariile bugetarilor cu 10-12,5% cu excepţia militarilor şi magistraţilor. Pensiile fuseseră reduse încă din 1932 cu 25%, atenţie, mai puţin cele sub 2000 lei, în condiţiile în care salariul mediu lunar era de 2250 lei. Vreţi să ştiţi nişte preţuri ? Pâinea, între 2-3 lei. Carnea de porc, între 7-10 lei. Peştele, 7 lei kg.

Iată pe scurt cum s-au derulat evenimentele: Nemulţumirea determinată de reducerea salariilor era dublată de administraţia coruptă şi arogantă. Nu mai spun că măsurile de austeritate fuseseră luate în urma Planului de la Geneva (tot un fel de F.M.I, pentru că ar semăna ca două picături de apă cu ce se întâmplă astăzi. În aceste împrejurări la 2 februarie 1933 la Atelierele Griviţa încetează lucrul aproximativ 3000 de muncitori. Deşi guvernul se face că negociază cu greviştii, decretează starea de asediu, aprobată în regim de urgenţă de Parlament şi rege. Se operează arestări şi percheziţii masive. În dimineaţa zilei de 15 februarie se declară grevă cu ocuparea întreprinderii. Atelierele sunt înconjurate de armată echipată în ţinuta de război. Seara, „elemente” rămase neidentificate (aproximativ 200 de oameni) devastează prăvăliile de pe Calea Griviţei şi sparg geamurile maşinilor armatei. Dimineaţa greviştii cer eliberarea celor arestaţi. Guvernul se face „că plouă”. La ora 18,00 sosesc şi cei din schimburile de noapte, mulţi fiind însoţiţi de neveste şi copii. Se adună în curtea Atelierelor Griviţa peste 10000 de oameni. Celor nerăbdători să pornească odată reprimarea, primul ministru Armand Călinescu le răspunde „Să fim calmi, pentru împuşcare e vreme oricând”. Însă lucrurile se precipită. Armata somează. Muncitorilor nu le vine să creadă şi continuă să arunce în soldaţi cu pietre şi bulgări de zăpadă. Huiduielile nu contenesc. Este ora 6,20 dimineaţa. După cele 5 minute de la somaţie mitraliera începe să tragă. Cad 4 morţi şi 40 de răniţi. Mii de oameni sunt culcaţi la pământ cu mâinile la ceafă. 1165 sunt arestaţi. Hei, ce părere aveţi? A descoperit nea Nelu apa caldă? Aceasta pentru că tot s-au împlinit zilele acestea 20 de ani de la curăţirea de golani a Pieţei Universităţii de către urmaşii greviştilor din 1929.

Cornel CARP

     III. Cadoul american

     Începând cu anul 1931, cu excepţia U.R.S.S., criza se răspândeşte pe întreg mapamondul prin intermediul schimburilor comerciale şi financiare. Spun U.R.S.S. nu pentru că economia sovietică ar fi deţinut un blindaj suficient de puternic pentru a rezista regulii dominoului. Însă, izolarea ruşilor pe ansamblul relaţiilor comerciale şi financiare internaţionale, sistemul socialist de planificare economică şi modul de repartiţie al muncii au asigurat tânărului stat sovietic o imunitate suficientă pentru a-l pune la adăpost de efectele crizei.

     În schimb, economiile germanice, dependente într-o mare măsură de creditul american şi constrângerile pe frontul schimburilor externe vor fi primele care vor suferi şocul crizei şi „binefacerile” colaborării cu partenerul de peste ocean. În primăvara anului 1931, Austria, care suporta din plin şocul înfrângerii în Primul Război Mondial va fi prima victimă, prin falimentul băncii Kredit Anstalt din Viena, care a antrenat prăbuşirea întregului sistem bancar austriac. Prin ricoşeu sunt ameninţate şi băncile germane, foarte implicate în economia ţării vecine. În luna iulie, ca urmare a falimentului Danat Bank, cancelarul Brüning decretează închiderea tuturor băncilor din ţară şi izolează marca germană de lumea exterioară. Exact ca în cazul unei pandemii. În zadar, însă. Din Germania, criza se va răspândi şi în Anglia, îmbolnăvind sistemul bancar britanic, deja slăbit de retragerile americane. Sistemul bancar francez este subminat la rândul său de devalorizarea lirei, deţinută în calitate de monedă de rezervă de Banca Franţei. Peste mări, Japonia se confruntă la rândul ei cu un deficit comercial grav ce va duce economia niponă în colaps.

     În aceste împrejurări apare un nou fenomen: criza se hrăneşte din criză. Contracţia generală a pieţelor, reducerea producţiei, creşterea şomajului provoacă o nouă scădere a cererii, o nouă prăbuşire a preţurilor, etc. Englezii, deşi secătuiţi de cordonul ombilical cu dolarul, suportă mai bine şocul depresiunii decât germanii sau japonezii, exagerat de dependenţi de piaţa externă. Economia franceză, mai puţin dependentă de piaţa internaţională a mărfurilor şi capitalurilor a reacţionat mai bine, fiind lovită mai târziu şi fără îndoială mai puţin brutal, dar mai durabil în comparaţie cu altele. În schimb, ţările mici şi mijlocii, unele cu economii destul de firave, născute în urma noii ordini mondiale, instaurate prin sistemul de tratate de pace de la Versailles , s-au ruinat complet.

     Gravitatea excepţională şi consecinţele devastatoare ale crizei au constrâns guvernele să aplice diferite politici cu scopul de a limita proporţiile catastrofei, atât pe plan social, dar mai ales economic. În ansamblu, se pot configura două tipuri de politici, foarte diferite între ele:

-           Deflaţia, practicată mai ales de Germania şi Franţa, până în anul 1935. Ataşată puternic scopului apărării monedei, această politică presupunea menţinerea echilibrului bugetar prin reducerea cheltuielilor publice şi o scădere drastică a salariilor, considerată ca fiind normală într-o perioadă de şomaj cronic.

     Ei, ce ziceţi? Parcă am mai auzit undeva de metoda asta, nu? Aplicarea ei a dus însă repede la un eşec. Consumul s-a diminuat drastic, scăzând încasările statului, dar mărindu-i obligaţiile. Producţia s-a diminuat, fiind lovit în aceiaşi măsură şi sectorul particular. Zeci de mii de întreprinderi mici şi mijlocii, altădată prospere au dispărut, lăsând fără cele necesare traiului minimal milioane şi milioane de cetăţeni. Sindicatele s-au opus vehement acestei politici şi de aici până la tensiuni sociale n-a mai fost decât un pas. Numărul sinuciderilor a depăşit toate recordurile anterioare. În concluzie, metoda deflaţiei nu a făcut decât să adâncească o depresiune deja sufocantă. Nu comentez. Vă las pe dumneavoastră.

-           A doua politică viza lansarea economiei presupunând, dimpotrivă, creşterea cheltuielilor statului (finanţarea unor mari lucrări, ajutoare date unor societăţi, stimularea investiţiilor, indemnizaţii de şomaj), deci, acceptarea din start a deficitului bugetar însoţit şi de devalorizarea monedei pentru a stimula exporturile. Această metodă, propusă de marele economist Keynes a fost adoptată iniţial de Anglia, preluată apoi de S.U.A. (New Deal), de Franţa în perioada frontului popular, de Germania hitleristă şi Suedia. Dintre toate se pare că doar ultima a reuşit să-şi rezolve problemele într-o măsură suficientă. Celelalte, doar parţial. Oricum, a fost mai realistă decât prima.

Cornel CARP

II. Radiografia unei catastrofe

Nu există nici un dubiu că, şi atunci ca şi astăzi, criza a pornit din America şi s-a răspândit foarte repede pe tot globul.

Crash-ul de pe Wall Street din octombrie 1929 a aruncat lumea în cea mai neagră perioadă a secolului XX. Catastrofa s-a declanşat prin prăbuşirea producţiei, a investiţiilor, preţurilor şi veniturilor, a comerţului internaţional, şi ca urmare la toate acestea, înmulţirea falimentelor şi creşterea masivă a şomajului. Deşi s-a declanşat în 1929, cauzată de slăbiciunea economiei americane, s-a răspândit în lumea întreagă începând din 1931 ca efect normal al schimburilor comerciale şi financiare internaţionale. Pe parcursul expunerii datelor problemei vor apărea multe coincidenţe cu ceea ce se întâmplă astăzi sau se va întâmpla în viitorul apropiat. Pro să vedeţi că reţeta a fost cam aceiaşi, doar unele ingrediente au fost schimbate.

Vârful crizei a fost atins în anul 1932, în cea mai mare parte a ţărilor afectate redresarea ce a urmat a depins de la ţară la ţară, în funcţie de politicile aplicate. Cert este faptul că a fost o criză a economiilor liberale şi aspectul cel mai grav a fost prăbuşirea acestora pe fondul preluării puterii de către grupările de extremă dreapta, fasciste şi naziste a căror politici se vor finaliza prin declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial.

Catastrofa bursier ă din octombrie 1929 a fost consecinţa logică a boom-ului speculativ început pe Wall Street încă din 1926. Atraşi de perspectiva unor câştiguri rapide, cumpărând acţiuni pe credit, speculatorii de bursă ajunseseră să reprezinte 6% din populaţia americană, astfel că valorile bursiere ajunseseră la cote absolut exagerate. Împrumuturile ce susţineau aceste speculaţii (e nevoie să vă mai atrag atenţia? Atunci speculaţii de bursă, astăzi speculaţii imobiliare) au crescut exagerat de mult, iar reţeaua bancară a Statelor Unite, eterogenă şi dezechilibrată, a fost absolut incapabilă să ţină în frâu această situaţie anormală. Astfel, volumul împrumuturilor destinate speculaţiilor bursiere a crescut în trei ani de la 2,5 miliarde de dolari în 1926, la 6 miliarde de dolari în 1929. Scăderea ratei profitului a făcut pe unii capitalişti avizaţi să vândă acţiunile înainte de a fi prea târziu. Guvernul american, îngrijorat de această situaţie (un fel de caritas, mai evoluat) a intervenit pentru a colecta sume importante de bani prin practicarea unor dobânzi atrăgătoare, pe termen scurt. Îndoielile agenţilor bursieri capătă contur când dobânzile depăşesc 10%. În luna septembrie 1929 holding-ul englez Hatry care exploata brevetele Photomaton dă faliment provocând un cutremur de gradul cinci pe Wall Street. Începe cursa contra cronometru a revânzării acţiunilor care se termină prost. În „joia neagră”, pe 24 octombrie, sunt scoase la vânzare 12 milioane de acţiuni, însă cumpărători nu se mai găsesc, cursul prăbuşindu-se din oră în oră: cutremur de gradul nouă!

De aici şi până la dezastru n-a mai fost decât un pas. Debitorii care contau pe câştigurile bursiere pentru a-şi rambursa împrumuturile intră în colaps, în timp ce creditorii care ajunseseră să accepte chiar şi acţiuni drept garanţie a împrumuturilor acordate, dau faliment. Mecanismul de difuzare al crizei pe ansamblul economiei americane nu mai poate fi oprit. În ciuda unei scăderi spectaculoase a ratei dobânzii împrumuturilor, creditul nu redemarează. Toate aceste reacţii vor determina o rarefiere a capitalului bănesc disponibil în Statele Unite, fenomen de deflaţie ce va duce la agravarea decalajului dintre producţie şi consum.

Supraproducţia agricolă va da semnalul, provocând prăbuşirea cursului mărfurilor alimentare, ruinând fermierii, care reprezentau circa 20% din populaţia activă a ţării. Se provoacă o reacţie în lanţ, prăbuşindu-se şi preţurile la bunurile menajere de folosinţă îndelungată: mobilier, aparate electrocasnice , autoturisme, utilaje industriale.

Luaţi prin surprindere, responsabilii rezervei federale nu au îndrăznit să injecteze masiv bani lichizi în scopul stopării deflaţiei. Astfel, între anii 1929-1932, venitul naţional al S.U.A. a scăzut de la 87 la 39 miliarde de dolari, iar investiţiile de la 15% din P.I.B. scad la 1,5%.

Evident că unul din efectele imediate a fost şi creşterea brutală a şomajului, de la 1,5 milioane în 1929, la 12 milioane în 1932. America trece astfel rapid de la opulenţa cea mai zgomotoasă, la mizeria cea mai cruntă. Societatea „tuturor posibilităţilor” devine una a mizeriei, violenţei, disperării şi ruinei, guvernanţii mimând un optimism într-o flagrantă contradicţie cu realitatea sumbră.

Cornel CARP

     „Alteţa Sa Regală, Prinţul Paul al României şi Alteţa Sa Regală, Prinţesa Lia a României au bucuria să vă invite la încreştinarea fiului lor, Prinţul Carol Ferdinand al României. Excelenţa Sa, domnul Traian Băsescu, Preşedintele României şi soţia sa, doamna Maria Băsescu, ne vor face onoarea de a fi naşii de botez ai micului prinţ”.

     Aceasta este ştirea de presă care m-a determinat să amân pentru săptămâna următoare articolul despre marea criză economică interbelică, pentru a nuanţa strict din punct de vedere istoric unele aspecte legate de fericitul eveniment. Oricum, la ora când apare articolul, acesta s-a produs şi sunt convins că aveţi mult mai multe informaţii din presă.

     Nu am de ce a mă lega de micul prinţ care, în definitiv n-are nicio vină, pentru că n-a avut de ales nici măcar pentru numele pompos pe care l-a primit. Oricum, nu e prima dată când, la noi la români, se dau la copii nume istorice, precum Pardaillan, Elvis, Sclava Isaura, Napoleon, Decebal şi, de ce nu Burebista. De asemenea, nu comentez gestul preşedintelui de a-l năşii pe micul Carol Ferdinand, în definitiv, ca orice român, domnia sa are dreptul să năşească pe cine vrea, indiferent de culoarea pielii sau a sângelui. De altfel, îmi amintesc că pe timpul ultimei campanii electorale, domnia sa ne-a relatat, nu fără mândrie creştinească, cum a botezat un copil musulman , dându-i astfel şansa mântuirii, şi nici nu ştiu dacă micul prinţ n-o fi cumva şi el un pui de catolic căruia i se va da şansa dreptei credinţe şi a unei mântuiri mai sigure.

     N-am nimic nici cu domnul Paul Philippe Lambrino, chiar mi-e simpatic pentru modul cum vorbeşte româneşte, parcă e Zapata, portarul de la Steaua. Dar e de înţeles, pentru că, domnia sa, având ca limbă maternă engleza, îi vine mult mai greu să se adapteze (chiar dacă au trecut aproape douăzeci de ani) la o limbă atât de dificilă precum e româna, în comparaţie cu Zapata care vine dintr-un spaţiu latinofon.

     Singurul lucru care mă deranjează este faptul că domnia sa se împopoţonează cu titlurile acelea de alteţă şi prinţ, care-l transformă într-un personaj tragi-comic. Povestea domniei sale o ştie mai toată lumea. Pentru că spaţiul nu-mi permite o să punctez doar secvenţial momentele istorice care l-au dus în final pe domnul Lambrino în această regretabil eroare, vecină cu impostura.

     Se ştie că bunicul domniei sale, regele Carol al II-lea a fost o fire rebelă, care nu se împăca nicicum cu regulile de fier ale casei regale. Totuşi îi găsesc acestuia destule circumstanţe atenuante pentru că, în ultimă instanţă a fost un rege bun. În perioada sa România a cunoscut o dezvoltare economică şi culturală pe care nu a mai atins-o până astăzi. Şi, dacă ar fi să facem o comparaţie pe criterii de morală între acesta şi Cuza, de exemplu, un domnitor mult mai aproape de sufletul românului, Cuza ar pica pe locul doi.

     În fine, furat de nurii domnişoarei Ioana Maria Valentina Lambrino, cunoscută ca Zizi Lambrino, descendentă a unei vechi familii aristocratice, fiica generalului Constantin Lambrino şi a Euphrosinei Alcaz, principele Carol părăseşte, deghizat în uniformă de ofiţer rus, unitatea pe care o comanda, în ziua de 27 august 1918 şi se căsătoreşte cu aceasta la Odessa. Se creează un scandal imens. Practic fuga lui Carol însemna dezertare şi se condamna de către Curtea Marţială cu pedeapsa capitală. Cazuri destule petrecute pe timpul Primului Război Mondial.

     Ferdinand ia o măsură mai „umană”, ordonând arestarea fiului său vreme de 75 de zile la mănăstirea Horaiţa. La începutul anului 1919 Tribunalul Ilfov şi ulterior Curtea Supremă a României, au anulat căsătoria celor doi. La 8 ianuarie 1920 Zizi Lambrino a dat naştere unui copil botezat Carol Mircea Grigore. Şi pentru că sturlubaticul Carol revenise la gânduri mai bune, reacceptând moştenirea tronului, lui Zizi i se face vânt din ţară, promiţându-i-se o substanţială pensie viageră. Astfel că, un an mai târziu, la 10 martie 1921 Carol s-a căsătorit cu principesa Elena, fiica regelui Constantin al Greciei, şi astfel Carol Mircea Grigore a devenit copil din flori.

     Recunoscut ca fiu de către tatăl său, regele Carol al II-lea, dar fără consecinţe juridice, acesta a luptat toată viaţa pentru a fi recunoscut ca fiu legitim, însă fără sorţi de izbândă. A avut trei soţii, cu prima, Helene Nagavitzine, având şi primul fiu, Paul Philippe Lambrino, „Alteţa sa regală” de astăzi.

     De câţiva ani domnia sa se luptă cu diverse instituţii ale statului român pentru a recupera o parte din bunurile imobiliare ce i se cuvin ca moştenitor de drept al bunicului său: castelul Peleş, sediul P.D.L. din Aleea Modrogan, Fabrica de bere de la Azuga şi altele. Ceva adevăr există. Se pare că regele Carol al II-lea a lăsat o parte importantă din averea sa tatălui domnului Paul, nu însă şi castelul Peleş.

     După cum vedeţi, încurcate mai sunt căile Domnului. Cert este că simpaticul domn Paul ar trebui s-o lase mai moale cu alteţa. Asta mai mergea când aveam burţile pline, dar de la o vreme suntem cam nervoşi. „Ţara arde şi baba se piaptănă”… cum ar spune românul. Nu mă întrebaţi unde vom ajunge pentru că voi răspunde ca nea Cornel Penescu : „Păi… nu ştiu! Nu ştiu! Cre’că nu ştiu!”

     I. Incendiul din copilărie

     Cel mai mare incendiu la care am asistat s-a petrecut în copilăria mea, când nu împlinisem nici zece ani. Focul a izbucnit pe la patru dimineaţa, într-o toamnă ca toate toamnele, ploioasă şi mohorâtă. Cu toate acestea incendiul s-a propagat cu o iuţeală drăcească. Aceasta din cauză că, pe atunci, cele mai multe case erau acoperite cu şindrilă sau draniţă cum se mai spunea la noi. Ulterior, casele acoperite cu şindrilă au dispărut una câte una, luându-le locul cele acoperite cu tablă sau ţiglă, mai mult ca un semn al bunăstării, pentru că şindrila, care ţinea o viaţă de om (şindrileai casa când te însurai şi o mai dădeau jos urmaşii), era cel mai bun acoperiş termic: vara ţinea răcoare, iar iarna, după ce se mai puneau două-trei palme de omăt, ţinea mai de cald decât toate materialele inventate azi în materie de izolaţii. Un singur mare inconvenient avea: era foarte vulnerabilă la foc. Odată aprinsă, ardea ca o torţă, n-aveai ce-i face. Aşa s-a întâmplat şi în acea dimineaţa. Având şi vântul ca ajutor, focul s-a extins şi la casele din jur cât ai clipi. Este adevărat, că nici într-un sfert de oră s-a strâns tot satul, cu găleţi, cu topoare, furci, fiecare cu ce-a avut. Pe atunci era „unul cu goarna” care dădea alarma. Îmi amintesc şi acum cât de straniu se auzea goarna în acea dimineaţă când, nea Costică, înfricoşat şi el de cele văzute, suna încontinuu semnalul de alarmă la incendiu. Lui i s-a alăturat rapid şi clopotarul, care a început să bată clopotul cel mare în dungă, ca la primejdii. De asemenea, îmi amintesc perfect, de parcă chiar acum s-ar derulat prin faţa mea, chipurile pompierilor satului care, urcaţi pe nişte scări aruncau încontinuu găleţi cu apă pe acoperişurile caselor dimprejur, ca focul să nu se extindă. Căci, de casele care ardeau cu vâlvătaie de câţiva metri, nu te puteai apropia. Nu mai spun că toţi strigau, dădeau sfaturi, ordine în timp ce focul se întindea mistuitor. Când mijiseră zorii zilei au venit şi pompierii militari. S-au repezit la casele din jur pur şi simplu să le distrugă, pentru a localiza incendiul. Nu mai înţelegeam nimic, dar nici n-aveam pe cine să întreb. Nu mai spun ce vacarm era. Femeile ţipau de frică şi deznădejde, de ziceai că a venit sfârşitul lumii. Până s-a făcut ziuă ca lumea, a ars jumătate de uliţă. Casa lui Bolocan, după poreclă, a ars din temelii. Bolocan n-avea cine ştie ce casă. Casa omului sărac de la ţară: cu pereţii din chirpici , două camere (de bune, pentru că ei stăteau, fie vară, fie iarnă, într-un chiler, de maxim şase metri pătraţi) şi un hol ce începea cu o prispă. Bolocan, care în mintea mea însemna ceea ce era de fapt, un om din topor , violent şi şiret, beţiv şi risipitor, nu era deloc bine văzut în sat. Muncea ca boul, dar nu se alegea cu nimic. Ce câştiga se ducea pe băutură şi mâncare. „Tre’ să le dau de mâncare la termite” (avea şapte copii) explica în timp ce se întorcea de la bufet către casă, cu mersul lui de beţiv, uşor de identificat de la mare depărtare.

     Chiar de a doua zi au început să meargă prin sat, prieteni de-ai lui de pahar, şi-au început să strângă tot ce le dădeau oamenii impresionaţi de soarta ce-l lovise: bani, haine, mâncare, materiale de construcţii etc. N-au trecut două luni şi, pe locul unde fusese cenuşa casei vechi, s-a ridicat o casă nouă, din cărămidă, cu trei camere, bucătărie şi beci. În plus şi acoperită cu ţiglă. Gurile rele spuneau că i-au mai rămas şi bani. Abia când au văzut mândreţea de casă s-au dumirit şi oamenii din sat. Însă era prea târziu. Şi a început să circule tot mai insistent zvonul că Bolocan şi-a dat singur foc la casă. De altfel, prietenii lui de pahar spuneau că odată, beat fiind a confirmat aceasta.

     În ultimele zile, în timp ce vizionam când pe un canal, când pe altul, dezbaterile despre măsurile de criză, mi-am amintit episodul cu incendiul din copilărie.

Cornel CARP

     I. Incendiul din copilărie

     Cel mai mare incendiu la care am asistat s-a petrecut în copilăria mea, când nu împlinisem nici zece ani. Focul a izbucnit pe la patru dimineaţa, într-o toamnă ca toate toamnele, ploioasă şi mohorâtă. Cu toate acestea incendiul s-a propagat cu o iuţeală drăcească. Aceasta din cauză că, pe atunci, cele mai multe case erau acoperite cu şindrilă sau draniţă cum se mai spunea la noi. Ulterior, casele acoperite cu şindrilă au dispărut una câte una, luându-le locul cele acoperite cu tablă sau ţiglă, mai mult ca un semn al bunăstării, pentru că şindrila, care ţinea o viaţă de om (şindrileai casa când te însurai şi o mai dădeau jos urmaşii), era cel mai bun acoperiş termic: vara ţinea răcoare, iar iarna, după ce se mai puneau două-trei palme de omăt, ţinea mai de cald decât toate materialele inventate azi în materie de izolaţii. Un singur mare inconvenient avea: era foarte vulnerabilă la foc. Odată aprinsă, ardea ca o torţă, n-aveai ce-i face. Aşa s-a întâmplat şi în acea dimineaţa. Având şi vântul ca ajutor, focul s-a extins şi la casele din jur cât ai clipi. Este adevărat, că nici într-un sfert de oră s-a strâns tot satul, cu găleţi, cu topoare, furci, fiecare cu ce-a avut. Pe atunci era „unul cu goarna” care dădea alarma. Îmi amintesc şi acum cât de straniu se auzea goarna în acea dimineaţă când, nea Costică, înfricoşat şi el de cele văzute, suna încontinuu semnalul de alarmă la incendiu. Lui i s-a alăturat rapid şi clopotarul, care a început să bată clopotul cel mare în dungă, ca la primejdii. De asemenea, îmi amintesc perfect, de parcă chiar acum s-ar derulat prin faţa mea, chipurile pompierilor satului care, urcaţi pe nişte scări aruncau încontinuu găleţi cu apă pe acoperişurile caselor dimprejur, ca focul să nu se extindă. Căci, de casele care ardeau cu vâlvătaie de câţiva metri, nu te puteai apropia. Nu mai spun că toţi strigau, dădeau sfaturi, ordine în timp ce focul se întindea mistuitor. Când mijiseră zorii zilei au venit şi pompierii militari. S-au repezit la casele din jur pur şi simplu să le distrugă, pentru a localiza incendiul. Nu mai înţelegeam nimic, dar nici n-aveam pe cine să întreb. Nu mai spun ce vacarm era. Femeile ţipau de frică şi deznădejde, de ziceai că a venit sfârşitul lumii. Până s-a făcut ziuă ca lumea, a ars jumătate de uliţă. Casa lui Bolocan, după poreclă, a ars din temelii. Bolocan n-avea cine ştie ce casă. Casa omului sărac de la ţară: cu pereţii din chirpici , două camere (de bune, pentru că ei stăteau, fie vară, fie iarnă, într-un chiler, de maxim şase metri pătraţi) şi un hol ce începea cu o prispă. Bolocan, care în mintea mea însemna ceea ce era de fapt, un om din topor , violent şi şiret, beţiv şi risipitor, nu era deloc bine văzut în sat. Muncea ca boul, dar nu se alegea cu nimic. Ce câştiga se ducea pe băutură şi mâncare. „Tre’ să le dau de mâncare la termite” (avea şapte copii) explica în timp ce se întorcea de la bufet către casă, cu mersul lui de beţiv, uşor de identificat de la mare depărtare.

     Chiar de a doua zi au început să meargă prin sat, prieteni de-ai lui de pahar, şi-au început să strângă tot ce le dădeau oamenii impresionaţi de soarta ce-l lovise: bani, haine, mâncare, materiale de construcţii etc. N-au trecut două luni şi, pe locul unde fusese cenuşa casei vechi, s-a ridicat o casă nouă, din cărămidă, cu trei camere, bucătărie şi beci. În plus şi acoperită cu ţiglă. Gurile rele spuneau că i-au mai rămas şi bani. Abia când au văzut mândreţea de casă s-au dumirit şi oamenii din sat. Însă era prea târziu. Şi a început să circule tot mai insistent zvonul că Bolocan şi-a dat singur foc la casă. De altfel, prietenii lui de pahar spuneau că odată, beat fiind a confirmat aceasta.

     În ultimele zile, în timp ce vizionam când pe un canal, când pe altul, dezbaterile despre măsurile de criză, mi-am amintit episodul cu incendiul din copilărie.

Cornel CARP

     Iată-ne după aproape trei luni de prezentare, fără a avea pretenţii exhaustive, a problemei tezaurului României, depus la Moscova pentru a-l salva la sfârşitul anului 1916. Despre această problemă s-au scris numeroase lucrări de specialitate, dintre care se merită a aminti cele mai cunoscute: „Tezaurul român de la Moscova”, autor Mihail Gr. Romaşcanu, apărută în 1934 şi culegerea de documente „Tezaurul României la Moscova”, apărută sub conducerea reputatului istoric Viorica Moisuc, în 1993. M-am folosit de aceste două lucrări în sumara mea documentare. De altfel, n-am urmărit o anumită rigoare ştiinţifică, încercând o prezentare mai relaxată, cu tentă jurnalistică, mergând pe ideea că, cititorul atunci când deschide ziarul n-are chef de cine ştie ce demonstraţii academice, sau de a fi cobai orgoliului de mare istoric al autorului. Însăşi genericul rubricii a urmărit aceleaşi scopuri pe care le-am stabilit într-o primă discuţie cu managerul ziarului, domnul Cristian Vasile care, de comun acord, a şi intervenit de numeroase ori pe text, aducându-i valoroase corecţii.

     Revenind la chestiunea în sine, desigur că întrebarea ce stă pe buzele cititorului este: când îl vom recupera în totalitate? Mai mult ca efect al unei frustrări decât al unei griji funciare. Dar, ce să-i faci, e o atitudine omenească în ultimă instanţă. Primul răspuns care îmi vine în minte, dar care vă rog să nu-l luaţi în seamă, este: la sfântu’ aşteaptă! Evident că şi după 1989 s-a pus şi cu mai multă acribie problema tezaurului de la Moscova. Se spera atunci, imediat după revoluţie, când relaţiile noastre cu ruşii erau extrem de promiţătoare, că se va produce, în sfârşit, minunea. N-a fost să fie. S-a format totuşi o comisie mixtă ruso-română care să studieze această problemă. Încă mai lucrează. Şi au trecut ceva ani…

     Integrarea României în structurile euroatlantice ne-a îndepărtat şi mai mult de tezaur . Mult trâmbiţata axă Bucureşti – Londra –Washington s-a răsuflat de tot, încât unii spun: mai bine mergeam cu ruşii, ne dădeau tezaurul înapoi! Greu de spus, însă au trecut ceva ani de când am intrat în N.A.T.O. şi Uniunea Europeană. Cu ce ne-am ales? Cu ce au contribuit aceste structuri la creşterea puterii României ca stat? Principalele scopuri ale integrării au fost punerea la adăpost (sub „scut”) faţă de agresiunile externe şi asigurarea unei dezvoltări economice durabile. Ce s-a realizat în cele din urmă? Economia praf şi pulbere, în timp ce apărarea ţării s-a ales cu noi riscuri foarte grave. A mai existat o perioadă după Primul Război Mondial când erau atâtea tratate şi alianţe încât se spunea că nu o să mai fie război o sută de ani. Nu au trecut nici două decenii şi totul s-a prăbuşit ca un castel din cărţi de joc. Dacă pică N.A.T.O.? Am distrus şi Z.B.-urile pe care Ceauşescu le-a scos de la vaselină în 1968 înarmând peste un milion de oameni de i-a pus pe ruşi cu botul pe labe. Cinstit vorbind, sunt aproape o sută de ani de când Basarabia a fost un continuu subiect de vrajbă între români şi ruşi. Se pare că funcţionează şi acum porunca lui Petru I: „cuceriţi Constantinopolul şi veţi domina lumea”, cum şi pentru noi funcţionează testamentul lui Ştefan cel Mare: „lucrează cu turcu că e cinstit, fereşte-te de muscal că te vinde…”. Aşa că, posibilitatea recuperării în totalitate a tezaurului, deşi cel care ar face-o ar intra istorie, iar Banca Naţională a României se încăpăţânează să nu renunţe la idee, este extrem de redusă. Este clar că numai o îmbunătăţire a relaţiilor cu vecinul de la răsărit ar putea crea şanse redeschiderii acestei probleme. Însă, în contextul când la noi se vor amplasa sistemele antirachetă speranţa moare din faşă.

     Totuşi, cred că s-ar putea găsi o cale de mijloc, în sensul că acum, în zilele noastre, s-ar putea urmări a se ajunge la o înţelegere privind recuperarea nu a aurului, ci a bunurilor de patrimoniu şi vă asigur că mai sunt destule. Personal cred că sunt mai importante acestea, cu toate că, pe seceta asta nici cele aproape o sută de tone de aur nu ne-ar strica.

     Săptămâna viitoare despre marea criză din anii 1929-1933. Poate vom înţelege ceva şi despre ceea ce se întâmplă astăzi.

Cornel CARP